Latest Entries »

Bau! Încă mai trăiesc

I’m back! Nu s-a întâmplat niciun cataclism, n-a murit nimeni, n-am murit nici măcar eu, cu alte cuvinte n-am nicio scuză decentă pentru faptul că n-am fost în stare atâââta timp să mai scriu ceva. Pur şi simplu n-am avut timp şi nici inspiraţie…. (de fapt sunt doar leneşă, dar n-aţi auzit asta de la mine) Trebuie de asemenea să-mi cer scuze celor cărora îşi mai aruncau un ochi pe aici şi cărora le-am promis că nu las blogul de izbelişte!

Totuşi, mi se pare că nu-mi mai ajung 24 de ore. Poate am înnebunit, dar spre deosebire de anii precedenţi, chiar îmi fac temele, chiar îmi citesc textele înainte să mă duc la şcoală şi zău că-mi ocupă o groază de timp. Iar în puţinele momente libere pe care le mai am, stau ca fraiera pe Facebook. Am zis că ma las. Şi chiar am vrut! Dar e greeeeu!!! Ia să se lase toţi prietenii mei şi mă las şi eu!

Ca să fie totul frumos, nu mai pot să stau până târziu. 😐 Zici că am intrat în anul morţii… Adică pot să stau până târziu, dar după 1 noaptea mi se încleiază mintea şi simt că orice aş încerca să învăţ nu îmi intră absolut deloc în cap sau că nu pot să mă concentrez nici la cea mai simplă lectură. În schimb, a sta ca fraierul pe Facebook sau pe cine ştie ce alte siteuri tâmpiţele nu solicită decât materia cenuşie responsabilă cu simţul vederii… Şi nici la filme nu mă uit fiindcă pierd timpul. Adică o oră de episod din milioanele de seriale pe care le urmăresc eu e o oră în care aş putea să citesc cine ştie ce articol sau să-mi scriu cine ştie ce prezentare. Dar totuşi trebuie să verific mailul şi apoi dacă a mai zis cineva ceva important… important se transformă în interesant. interesant în tot fără excepţie. top news -> most recent (de fapt oricum dau din reflex şi din oficiu most recent). Şi nu pierd o oră. Pierd două! Pierd trei!! Pierd cine ştie cât. Şi de fiecare dată îmi vine să-mi dau una în cap nu pentru că nu mi-aş fi citit articolul pe care ar fi trebuit să-l citesc, ci pentru că în tot timpul ăsta aş fi putut să mă uit la un film şi la un episod din House (sau două din Modern Family). Oricum, până termin eu cu verificarea tuturor chestiilor importante de pe Facebook, Omg, Facebook, mail, Omg, Facebook, mi se face somn şi evident trebuie să mă culc, că oricum nu mai pricep nimic. Nu de alta, dar am ajuns să adorm cu ochii deschişi…

Şi nu ştiu cum se face că preţioasa mea inspiraţie, care e tare scumpă la atingere şi simţire, nu-mi vine decât atunci când chiar am treabă! Spre exemplu, acum am ditamai traducerea de terminat până joi seara. Şi când zic ditamai, chiar e ditamai. Dar m-a pus naiba şi am ascultat nişte Muse (pe care nu-i mai ascultasem de mult. ruşine să-mi fie!), o piesă duce la alta şi… poc! inspiraţia! Cum pot eu să o refuz când ea îşi face apariţia aşa rar? Respectul meu pentru ea e incomensurabil şi supunerea mea infinită. E stăpâna mea şi nu invers. (Trist) Şi cum la mine nu există jumătăţi de măsură, inspiraţia mea e tirană şi absolutistă. Mă abuzează fără milă şi mă subjugă când vrea ea! Dar mi-e frică să mă răzvrătesc deoarece ar putea să se enerveze şi să nu se mai întoarcă niciodată. Mai mult, chiar, cred că sufăr de o uşoară formă a Sindromului Stockholm, fiindcă eu îmi iubesc inspiraţia şi sunt fericită că aşa rar cum vine, totuşi vine…

Dar destul!

Să vă povestesc despre cum m-am schimbat eu! Da! M-am schimbat! Nu de haine, ci de mentalitate. Incredibil! Nici mie nu-mi vine să cred. Nu-mi mai plac păpuşeii, nu-mi mai plac interesanţii şi nu mai dispreţuiesc piţipoancele. Primele două categorii mă fac să-mi vină rău (de fapt, mi s-a aplecat dintotdeauna de la sprâncene pensate la băieţi). Cea de-a treia nu îmi mai provoacă decât milă. Fiindcă săracele de ele nu o să rămână decât cu fustele scurte, cu necontenitul zâmbet tâmp şi cu linguşeala pe lângă “vedete” / interesanţi. Adică nu mă înţelegeţi greşit. N-am nimic cu fusta scurtă, nici cu zâmbetul, nici cu nimic. Doar mi-e milă. Ce-o să facă ele atunci când o să îmbătrânească şi-o să le apară celulită, riduri & co, şi la 27 de ani, să zicem, o să vină altele de 18 ani, mai proaspete, mai naive şi o să le sufle toţi fotbaliştii/afaceriştii/maneliştii de sub nas?

De interesanţi…. ce să zic…. tocmai am şters paragraful pe care l-am sris pe aceeaşi temă, fiindcă îmi lipsesc argumentele. Îi displac şi dispreţuiesc cu pasiune, dar nu ştiu exact de ce.  Nici nu pot să-i descriu prea bine. Ies în club noapte de noapte, se uită la fete ca la nişte păpuşi gonflabile, sunt zgomotoşi, lăudăroşi şi ostentativi, se cred mari gigolo, au maşini scumpe sau nu…. Stai! Că există interesanţii cu bani (de la mămica şi de la tăticul sau de la amândoi) – ăştia au maşini scumpe şi la fel de interesante ca şi ei, iar idealul lor în viaţă e  Chuck Bass. (de fapt sunt invidioasă, v-aţi dat şi voi seama până acum) Şi, mai există interesanţii fără bani, care aspiră la titlul de interesant cu bani, dar din lipsă de bani, trebuie să mimeze posesia acestora. Probabil ăstia sunt cei mai interesanţi dintre toţi. Na! Trebuie şi ei să compenseze cumva…. Dar, motivul adevărat şi (ne)ascuns al aversiunii mele faţă de ei este că-s proşti! Proşti şi plicitisiţi. Sunt prea buni pentru lumea asta, prea buni pentru facultăţile din România – că de-asta pleacă în afară la facultate, fiindcă pot şi fiindcă e cool. Sunt prea interesanţi pentru interesant şi de aceea singura lor preocupare e ieşitul în club. Ca să mai bea un whiskey, ceva, să mai simtă şi ei că trăiesc…. Uite, frate, că aveam argumente!

Şi încă ceva! Băi cât nu pot să-i suport pe ăia cu ocelari de nerd, care stau cu ochelari din-aia imenşi la ochi că aşa e cool!  Stai… cum era trendul? Geek shic?… Îmi vine să le dau cu ceva în cap! Şi poate aţi observat şi voi că numai proştii poartă ochelari de geekşi. Geekşii, săracii, încearcă tot posibilul să nu pară geekşi! Eu zic să profite acum cât mai pot! Dar dacă ar apărea un geek autentic cu ochelari originali de geek într-un club interesant, păi s-ar face gaură în jurul lui şi toţi s-ar feri ca de ciumă! Nu cumva să se molipsească hipsterii de geekiness adevărat! Cred, totuşi, că am început să aberez. N-am de unde să ştiu cum ar reacţiona hipsterii. După cum nu cred că un geek adevărat s-ar duce în club, ci ar sta acasă şi ar programa. După cum generalizez prea mult.

De unde plecasem?…. [scroll] A! Mă schimbasem. Mi-e cam ruşine să recunosc că a existat o perioadă în viaţa mea când mă impresionau astfel de oameni şi mi-e ruşine în special de faptul că mă simţeam ameninţată şi că făceam tot posibilul să fiu mai bună decât ei.  Totul s-a schimbat când am intrat la facultate şi când am văzut că pe lumea asta mai există şi oameni inteligenţi şi mai ales de când am fost în Suedia şi am văzut că mai există şi oameni cu bun simţ (civilizat are prea multe implicaţii negative). Şi de când am făcut 21 de ani şi am intrat în criza vârstei mijlocii… Dar despre asta în episodul următor! Cică mă apuc şi eu de tradus…

Brăila, raiul… pe pământ

Okeiiii…. Ziua de azi trebuie să rămână în istorie! Am condus prima oară – pe şoseaua naţională şi prin oraş (pe ditamai bulevardele aglomerate, la oră de vârf!!!). Ştiu, ştiu, toată lumea face la fel… Dar mie tot mi se pare că ziua asta trebuie notată pe calendar şi sărbătorită în fiecare an! Nu de alta, dar n-am omorât niciun copil, nu am dat şi n-a dat niciun camion peste mine (doar m-am oprit într-o intersecţie… dar se trece cu vederea), nu m-am panicat, n-am plâns etc. etc.. Şi descopăr la mine că atunci când sunt în situaţii limită, nu mă panichez. Doar nu mai fac nimic! Gen iau mâinile de pe volan şi am o mare tendinţă să-mi bag picioarele în tot. Daaaar… mă controlez şi îmi revin şi deblochez circulaţia. Oricum, marea mea dezamăgire, în legătură cu mine însămi, este că probabil n-o să fiu pasionată niciodată prea tare de condus… Iar după ce te tot uiţi pe la Formula 1 o destul de îndelungată perioadă din adolescenţă, îţi faci nişte idei… Însă urăsc atât de tare să fiu stresată, încât nu mai ştiu ce să zic sau ce să cred. Păi cum pot să mă concentrez la stilul foarfecă dintre ambreiaj şi acceleraţie, la faptul că schimbătorul nu se schimbă fără ambreiajul călcat, că viteza I se foloseşte doar la plecare şi trebuie să schimbi în viteza a II-a imediat ŞI să semnalizez, să mă uit în oglinzi, să mă uit după indicatoare?! Că dacă nici asta nu mai e stresant, atunci nu ştiu ce e! Măcar în sesiune nu mă înjură nimeni! Nu ştiu. Văd că vara asta tot descopăr nişte chestii despre persoana mea. Care nu îmi şi plac…

Anyway, tot în vara asta am stat pe drumuri mai mult ca niciodată! Câteva săptămâni la rând nu mi-am scos hainele din rucsac decât ca să le spăl. Dar trebuia să mă duc la mare, trebuia să stau pe capul soră-mii şi nu în ultimul rând trebuia să recuperez odată timpul pierdut prin Bucureşti, Suedia and the like, în care n-am mai văzut-o pe Anda, cu care am stat în bancă 8 ani, faţă de care nu am vreun secret pe lumea asta şi care s-a gândit bine şi s-a dus la Iaşi la facultate. Dar vine el masterul!! Mi-a promis că-l face în Bucureşti şi dacă nu se ţine de cuvânt o sechestrez eu! Împreună cu ea am admirat fauna din Brăila şi pot zice că am ajuns la o concluzie pozitivă: măi oameni buni, brăilenii sunt nişte oameni incredibil de optimişti! Nu contează cât de cocalari sunt, nu contează cât de mare e burta şi cât de groasă ceafa, ei tot cred că dacă strigă sau claxonează după tine pe stradă, o să te impresioneze la maxim! Şi nu numai că sunt optimişti, dar numărul optimiştilor e atât de ridicat, încât eu mă simt ca un vierme când nu văd partea plină a paharului! Şi doar am făcut trecerea de la Suedia prin Bucureşti, n-am venit direct în Brăila, dar tot e şocant… Dar aşa cum am mai zis, măcar simţi că exişti! A! Iar brăilencele arată absolut fenomenal! Am vrut să-i fac o poză unei fete care se plimba şi ea pe faleză, dar nu m-a lăsat Anda! Cică să nu ne luăm bătaie! Pffff… cu asemenea cetăţeni onorabili ca în Brăila?? Exagerează ea! Şi ca să nu credeţi că spun prostii, atunci când a ignorat salutul unui grup de băieţi (pe care nu-i ştia), aceştia i-au zis că e foarte nepoliticoasă! Şi aş pune ghilimele, că e citat, dar mi-e să nu credeţi că fac mişto!

Şiiii… pentru că odată şi-odată trebuie să mă ţin şi eu de cuvânt, o să pun şi poza cu faleza inundată de Dunăre. Şi pentru că sunt o mare fană a fotografiilor înainte şi după, exact asta am încercat şi eu să fac. Nu mi-a ieşit chiar aşa de bine, fiindcă mi-a fost lene să mă duc zilele astea şi să fac o poză din acelaşi loc de unde am făcut prima oară, şi a trebuit să mă mulţumesc cu ce am găsit pe net. Dar e destul de grăitor şi aşa. Ideea de bază e că tot ce e în prima fotografie era acoperit de apă, dar poza mea e făcută mai din spate puţin, deci apa era şi mai mare. Puteţi de asemenea să admiraţi peisajul din minunata mea fotografie. Da, băiatul ăla chiar îşi spăla pantalonii în Dunăre. 🙂

Aproape de fiecare dată când mă uit pe VH1 după mult timp mai descopăr câte ceva care îmi face inimioara să tresalte. Case in point: Ellie Goulding. Voce dulce şi cristalină, bucle aurii, figură angelică şi… şi… dinţişori insuficient albiţi!! Dar, eu de fapt nu sunt rea! Nu! Eu chiar o admir pentru asta, fiindcă mă îndoiesc profund că la un moment dat s-a produs vreo greşeală stomatologico-estetică. Sunt convinsă că Ellie a apărut au naturelle în videoclip pentru că, aşa după cum a şi declarat, e o fată normală. O fată normală care a câştigat anul acesta Critics’ Choice Brit Award şi the BBC Sounds of 2010 poll încă înainte de a lansa un album. Drept urmare, aşteptările au fost mari pentru materialul care urma să apară. Lights, din păcate, a primit recenzii împărţite: i s-a reproşat că ar fi prea comercial (NME) sau prea normal şi că încearcă să mulţumească prea multe categorii (Guardian), dar nimeni nu a zis că e pur şi simplu prost. Ce-i drept, nu pot să zic că m-am amorezat etern de Goulding, dar e atât de simpatică încât am plăcut-o instantaneu. Ca să nu mai vorbim că Starry-Eyed m-a intrigat suficient cât să ascult tot albumul. Şi comercial sau nu, sună bine! E muzică şi momentan sunt puţini care mai fac aşa ceva…

Ce încearcă britanica să facă este să combine folkul cu muzica electronică, inflexiunile naturale ale vocii cu instrumente acustice şi cu sunetele sacadate ale sintetizatoarelor. Şi ce a ieşit mie mi se pare destul de original şi de drăguţ. Un sound vesel, jucăuş, pozitiv chiar şi atunci când e trist, efervescent şi sclipicios. Avea loc suficient să semene cu nenumăratele cântăreţe similare de prin Anglia, dar Ellie Goulding chiar pare să-şi fi găsit o nişă doar a ei.

Începem cu cele 4 videoclipuri, în ordine cronologică (dintre care mie personal nu îmi place foarte tare decât Starry-Eyed).

Continuăm cu melodiile care m-au atins la corazón în mod special. This Love (Will Be Your Downfall) pentru că tratează cheesy matters in a non-cheesy way şi Salt Skin deoarece conţine beatul meu preferat (mai de pe la jumătatea melodiei) şi îmbină în mod fericit armonii rotunde cu sunete electronice pătrate.

În concluzie, Ellie Goulding merită ascultată: are o voce bună, diferită, un sound electropop de toată frumuseţea şi cântece melodioase care te relaxează şi îţi încarcă bateriile.

Happy birthday to me!

Şi inevitabilul s-a întâmplat! De fapt, o să se întâmple la noapte… Iar am auzit povestea nopţii ăsteia din ’89 şi tot nu m-am plictisit. Am avut chiar şi o revelaţie. Odată cu aniversarea mea, ar trebui să i se dea şi mamei o petrecere, că doar ea s-a chinuit de 1000 de ori mai tare! Bine, nu zic că nu e traumatizant să dai lichidul amniotic pe aerul tare şi înţepător din spital, dar totuşi… Nu mi-am dat seama până acum că ziua mea nu e doar a mea…

Am mai descoperit de asemenea că am fost o persoană foarte exactă încă dinainte să mă pot numi o persoană. Astfel, mama s-a dus la maternitate fiindcă se împlinise termenul după calculele ei, şi nu pentru că îi provocasem vreun simptom. Dar m-am comformat! J Şi într-o frumoasă noapte de vară am dat piept cu lumea cu un ţipăt puternic. Şi de atunci tot dau piept cu lumea.

Şi nu ştiu ce mi se întâmplă, dar cred că mă maturizez. Am început să-mi fac griji pentru unde o să stau eu după ce termin masterul, pentru unde o să lucrez după facultate şi am devenit, pentru prima oară, conştientă că oamenii sunt efemeri. Nu serios, am învăţat la Eminescu de mi s-a luat penru bac, dar până acum nu am conşientizat cu adevărat că nimeni nu e etern. Şi rău îmi pare că nu avem şi noi o expresie în română care să eibă acelaşi înţeles cu „to take someone/something for granted”… Am realizat că pe lângă mine toată lumea îmbătrâneşte şi că fiecare moment despre care îmi doresc să treacă mai repede e un moment pierdut. Şi ce-i mai rău e că nu pot să controlez decât foarte puţin…. Nu-mi place timpul! Nici măcar nu se scurge în mod egal şi constant! Mă străduiesc să trăiesc clipa (deşi poate nu mă străduiesc chiar aşa tare…), dar nu pot să mă abţin să nu râvnesc la ceva ce nu am în clipa aia. Sunt veşnica nemulţumită, în chipul cel mai non-piţi cu putinţă. Permanent îmi doresc ca timpul să treacă: să treacă parţialul, să treacă săptămâna ca să mă duc acasă, să treacă luna ca să mă duc la concertul x, să treacă sesiunea, să treacă vacanţa că m-am plictisit şi mi-e dor de toţi prietenii de la facultate, să treacă, să treacă, să treacă! Şi când în sfârşit momentul aşteptat soseşte, ori îmi găsesc un alt obiectiv, ori timpul o ia la goană ca un apucat şi rămân cu buza umflată… Timpul nu stă niciodată după nimeni. Dar nu-i aşa că îmi face plăcere pe ziua de azi  să debitez numai adevăruri absolut şocante?… E ziua mea! 😀 Am voie să fac ce vreau!

Totuşi, anul ăsta e primul an în care vreau să mă schimb. Nu mult, că se strică frumuseţe de personalitate! Dar vreau să fiu mai pozitivă, puţin mai puţin leneşă, mai recunoscătoare pentru ce am deja (şi nu-i puţin), şi nu în ultimul rând mai nesimţită (că doar vreau să trăiesc în Bucureşti). Hehe, din moment ce Revelionul e pentru mine un fel de apă de ploaie, trebuie să am şi eu un moment din an când îmi propun chestii. ŞI… m-am apucat de şcoala de şoferi! 😀 Mi-a luat ceva, dar am reuşit să mă autoconving să pun mâna pe telefon şi să vorbesc cu instructorul pe care îl lăsasem în aer de vara trecută.

Nici anul ăsta n-o să plouă de ziua mea! Niciodată de 21 de ani n-a plouat de ziua mea! Şi ce să zic… nici n-am avut prea multe necazuri la viaţa mea până acum. Sunt norocoasă. Chiar sunt! Uite că deja am început să fiu un pic mai recunoscătoare…

Dar gata! Ce atâtea confesiuni? Mai am puţin şi îmi fac testamentul!

Crize. Dar nu economice

Bunica are 88 de ani. E din Vrancea şi are vie. Via se stropeşte. Cu tractorul sau manual. Ca s-o stropeşti manual îşi trebuie o pompă ca un ghiozdan pe care o pui în spate şi o „lance” pe care o ţii în mână şi cu care stropeşti efectiv. Unei vecine i s-a stricat lancea şi bunica i-a împumutat-o. Vecina Xulică a pus pe cineva să-i stropească via. Acel cineva ştia că lancea e împrumutată. Tot acel cineva, după ce şi-a terminat treaba, s-a întors noaptea şi a furat pompa. Dar a lăsat lancea.

Mama: Mănânci pepene?

Eu: Nu.

Mama: De ce?

Eu: …

Cam aşa decurg zilele mele pe acasă. Mama încercând să mă facă să mănânc, să mă culc şi să mă trezesc mai devreme şi eu ruinându-i toate eforturile. Dar mie îmi place să mă frece aşa la cap. Altfel n-aş simţi că-s acasă.

Zilele astea am fost plecată în ţările calde. M-am întors cu o ramură de măslin în cioc (pe bune). Din păcate am gândit cam mult şi cam intens şi am ajuns la nişte concluzii cam amărui…

În primul rând, eu chiar fac 21 de ani. 21! Mai am puţin şi fac 25, dup-aia 30, dup-aia 40, 50 şi mor naibii! Că doar eu n-o să ajung la 88 de ani să fiu mai lucidă decât toţi, ca bunica… E primul an în care pe 27 iulie mai că nu vreau să fac NIMIC! Şi stau şi mă întreb ce am realizat eu până acum. Nu m-am îmbătat decât o dată, pe planul personal stau prost tare de tot, fiindcă cică m-am axat pe planul profesional, dar când văd ce CV-uri au unii (mai mici la vârstă mine) mă ia ameţeala, şi mă mai şi câcâi cu o şcoală de şoferi pe care tot nu o încep. Mi se pare că-s cam varză şi pe deasupra mai şi împlinesc 21 de ani! Şi ce dracu fac eu după ce termin facultatea?? Întrebarea favorită a surorii mele este cu ce meserie ies. Răspunsul meu la fel de favorit este orice (acum parcă lingvist prinde teren). După care mă întreabă unde o să lucrez. Iar eu schimb subiectul. Că să mor dacă ştiu. Adică teoretic, chiar pot să lucrez oriunde, dar CE mai exact? Sau, şi mai pertinent, ce naiba mi-ar face mie plăcere să lucrez pentru următorii 40 de ani?? Nici asta nu ştiu prea bine. Deşi, culmea ironiei, îmi place la nebunie facultatea la care sunt. Adică limbi străine, btw (apropo de prescurtări; ştiţi ce mi-a zis unul de 1 martie pe mess? lma. Adică „La mulţi ani!”, în caz că nu v-aţi dat seama. Ştiţi ce e şi mai frumos? Era prietenul meu. :-> ). Dar să depăşim subiectul ăsta, că prea o dau în jurnal!

Trecem la a doua criza. Mi-e dor de Suedia, fraţilor! Adică nu mă înţelegeţi greşit. Eu n-am nimic cu România şi tot mi se pare cea mai frumoasă ţară din lume, dar mă sufocă proştii, cocalarii, mârlanii tipic româneşti şi Băsescu. Într-o noapte, după ce l-am văzut la televizor cum zicea că el nu vorbeşte cu mincinoşii, l-am visat şi era să fac stop cardiac în somn. Cu piţipoancele n-am nimic, însă. Mi-e milă de ele. Serios. E ceva poetic în felul cum le ies şunculiţele de prin fustele prea mulate şi prea scurte, în creierele lor second hand, în plăcerea lor supremă să se pozeze cu maşini scumpe de pe stradă sau cu buzele roz şi ţuguiate, în părul lor lung până la fund – negru la rădăcină, cu vârfurile roşcate şi degradate, pieptănat cu spor şi ondulat de la coada în care stă prins mereu. Într-un fel le invidiez. Adică voi n-aţi vrea să vă credeţi cei mai frumoşi, cei mai deştepţi, să n-aveţi nicio aşteptare şi să nu încercaţi constant să vă autodepăşiţi? Eu, una, am cam obosit să am impresia mereu că nu sunt suficient de bună, de împlinită, de frumoasă etc etc. Anul ăsta, de ziua mea, o să-mi doresc să fiu mai nesimţită. Oricum, ideea e că piţipoance ca-n România jur că n-am mai văzut nicăieri. Nici măcar în Bulgaria. Şi ajungem la cea de-a treia criză existenţială a mea, care mă şi întristează cel mai tare, de altfel.

Am descoperit că atunci când vine vorba de România, eu nu pot să fiu obiectivă! Pur şi simplu. Am traversat toată Bulgaria (că na, sora şi cumnatul meu se pretează la familia de nebuni din care fac parte şi ne-am dus în Grecia cu maşina). M-am uitat în jurul meu, am încecat să-mi autoelimin prejudecăţile din cap şi să fac o comparaţie realistă. N-am putut. Da, bulgarii au şosele bune (pe mulţi kilometri), lipsă de câini vagabonzi, păduri nedefrişate, dar mie tot trişti mi se pare că sunt. Am văzut 4 căruţe pe şosea (HA!), oraşe părăginite, sate şi mai părăginite cu case abandonate, plus că alfabetul lor mă stresează la culme (asta pentru că nu-l ştiu, evident)! Şi da, Românica are o grămaaaadă de drumuri groaznice, de câini vagabonzi, de fabrici dezafectate şi jefuite de fiecare bucăţică ce poate fi furată, de oraşe fantomă şi de lipsă de respect pentru toţi şi toate, dar poate cineva să nege că e o ţară frumoasă? Avem câmpii, munţi, dealuri, podişuri, litoral. Putem să cultivăm cam orice. Avem patru anotimpuri –adică zăpadă iarnă şi soare vara, dar şi copaci înfloriţi primăvara şi culori magnifice toamna; plus că în ultimul timp, se poate zice că Mama Natură ne dă climate de tot felul, ca un bonus la ăla temperat. Că nouă oricum ne plac extremele. Dar acum serios vorbind, nu ţara e de vină pentru oameni. Dar eu îi iert şi pe oameni! Cu excepţia lui Băsescu… Pentru fiecare casă părăsită la care strâmbam nasul prin Bulgaria îmi veneau în minte unele clădiri de prin centrul Brăilei. Da’ ce zic eu aici? Uitaţi-vă fraţilor la Universitate şi muriţi. Că mie asta îmi vine să fac!… Şi-mi pare rău! Când îmi aduc aminte ce frumuseţe de campus aveau ăia în Suedia şi ce dotări pentru nişte studenţi care nu aveau nicio motivaţie şi niciun interes să înveţe serios, tare mă apucă sila… Şi mai e şi gratis! 😐 Eh… Întorcându-mă de unde am plecat, nu pot să trăiesc fără România. Mă enervează, îmi ridică tensiunea de 3 ori pe zi, mă scandalizează, mă scârbeşte, dar simţi că trăieşti! Simţi că exişti! Şi e mai frumos ca în Bulgaria. Asta e concluzia mea! Dar staţi să mă întorc de la Mamaia (ce, credeaţi că eu n-am tendinţe de piţi?) şi probabil n-o să mai fiu de aceeaşi părere…

Până una alta, Grecia tot frumoasă a rămas, indiferent de criză, greve ş.a.m.d. Apa tot limpede e, măslinii tot maiestuoşi, vremea tot mirifică şi oamenii tot binevoitori, care deşi te văd că eşti străin – că doar îi întrebi în engleză – îţi dau indicaţii cinci minute în greacă (am văzut o dată un copil la vreo 10 ani care explica ceva altor copii şi vorbea atât de repede şi cu un asemenea debit că i se umflase vena pe gât! Cam aşa sună greaca). Ce m-a descumpănit a fost lipsa lor de organizare în materie de turism. Cultural, adică. Că dacă nici grecii nu mai au vestigii pe care să le arate la lume, atunci nu ştiu cine are! Dar prea puţină publicitate pentru siturile arheologice sau diferite muzee există în comparaţie cu ce s-ar putea face! Cine ştie? Poate au şi ei vreo Elena Udrea…

Addenda:

Inna e absolut atotprezentă! O auzisem în Suedia, acum şi în Bulgaria şi Grecia. O prietenă mi-a zis că un prieten de-al ei a auzit-o şi în Australia! Acum, lăsând la o parte photoshopul, audioshopul (dacă există aşa ceva) şi grupul de pe Facebook care şi-a propus să o ajute să înveţe engleză, eu mă înclin în faţa strategiei ei de marketing. Agresivă, dar eficientă. Şi până la urmă ne face reclamă pozitivă, nu?

Adendda 2:

Cu ocazia lenevirii de o săptămână din Grecia, am citit „Dragoste în vremea holerei” de Gabriel García Márquez . Adică şi-o luase cumnatul meu ca s-o citească el, dar cum el a dormit majoritatea timpului, s-a confiscat. După modelul general valabil, ce e foarte popular e rareori valoros, dar spre uimirea mea ignorantă nu a fost chiar aşa proastă. Ba chiar am aflat că nenea ăsta a luat premiul Nobel pentru literatură (deşi după cum zice unchiul meu, filmele care iau Oscar sunt cele mai proaste) şi am mai descoperit că nu ştiu nimic despre America de Sud. Nici măcar geografie. Acum ştiu. Şi după ce am tot citit nişte cărţi moderniste, a fost plăcut să lecturez un roman doar de dragul poveştii. Aşadar, dacă vreţi să intraţi un pic în atmosfera şi istoria Americii de Sud, dacă nu vă stresează dragostea în cantităţi prea mari şi nu vă scârbeşte ideea de sex între un septuagenar şi o fată de 14 ani, e ideală!

Azi e soare. De aceea sunt fericită. Foarte fericită, chiar. Am ieşit afară şi am stat la soare ca o şopârlă. Eu sunt născută pe 27 iulie. De ziua mea nu a plouat niciodată. Urăsc ploaia. Rău de tot. Urăsc ploaia pentru că te obligă să stai în casă. Mă rog, pe suedezi, englezi nu îi obligă la nimic. Dar eu sunt româncă. Şi urăsc ploaia. Aşadar, nu suport să mă plouă. Aşadar, când plouă stau în casă şi sper din tot sufletul să nu intervină nimic care să mă facă să ies. Când plouă, stau şi mă uit pe fereastră şi singurul lucru la care pot să mă gândesc este de nu se opreşte. Pentru că atunci când plouă nu pot să-mi imaginez soarele. Deşi imaginaţia mea e bogată… şi deşi îmi doresc să pot să-mi imaginez. Zilele astea a plouat groaznic de mult! Mult şi constant. Şi ar trebui să fim recunoscători că n-am avut grindină… Ieri am vrut să iau nişte flori din curte şi să le pun într-o vază. Dar petalele albe erau pătate şi zdrenţuite de la atâta ploaie. Nimic n-a mai înflorit, nimic nu s-a mai copt… Camera mea a fost mai întunecată ca niciodată. Şi pe deasupra, ca să te înveseleşti, citeşte Lolita! Ce drăguuuţ!!!… Am rămas undeva pe la pagina 300 şi nu-mi mai vine să mă mai apuc… E prea deprimantă. Şi pe deasupra, n-am ediţia cu note de subsol şi nu înţeleg nici trei sferturi din ce vrea să zică Nabokov acolo! Citesc doar pentru firul narativ, care îmi povesteşte cum trăieşte Humbert Humbert cu o fată de 12 ani… Pentru mai mulţi ani… După ce termin cartea o să citesc cursurile. La care am lipsit fiindcă am fost în Suedia. Unde am făcut altă minunăţie voioasă, Wuthering Heights! Bleah!

Dar azi e soare. Şi a început sezonul doi din Hung! Un serial despre criza americană. Doar că e făcut de HBO şi personajul principal se face gigolo ca să iasă din respectiva criză. Ce bine-o fi să fii bărbat! De ce nu m-a făcut şi pe mine mama băiat?? Sau mă rog, tata…

Azi-noapte Boc ne informa în legătură cu bilanţul inundaţiilor: 22 persoane decedate, 7.000 evacuate, 2.917 locuinţe inundate şi 206 case distruse. În plus, au fost inundate 17.893 hectare păşuni şi fâneţe, 14.415 hectare teren arabil, 4.997 hectare păduri, 16 obiective socio-economice, şase drumuri naţionale, opt drumuri judeţene, nouă drumuri comunale, şase poduri, 78 podeţe, iar 328 fântâni au fost colmatate. Şi între timp, numărul celor evacuaţi a ajuns să fie azi, înainte de prânz, 12.000. Am avut o perioadă când nu prea puteam să conştientizez numere de genul ăsta şi când dacă aş fi auzit 206 case distruse, mi s-ar fi părut că nu e chiar aşa grav. Dar 206 case distruse înseamnă tot atâtea familii care nu mai au unde să stea. Şi după modelul românesc, familiile astea sunt destul de mari, constând în mulţi membri şi/sau multe generaţii. E uşor să gândim în cifre, dar tragedia este cât se poate de personală. Părinţii se frământă şi se gândesc la unde o să stea, ce-o să mănânce. Dar poate că durerea vreunui copil e că nu mai are unde să se dea în leagăn sau că ursuleţul de pluş a rămas în urmă… Din toate casele astea distruse, e puţin probabil să se mai salveze haine, să zicem. Sau televizorul, sau aragazul! 206 familii care trebuie s-o ia de la început. 206 de familii care oricum probabil abia îşi duceau zilele… Boc zice că familiile victimelor inundaţiilor o să primească 5000 RON ajutor de înmormântare… Cam greu să faci un mormînt după o viitură… Ce-o să se întâmple cu oamenii ăştia?? Păi… spre exemplu, nu tu apă curentă, nu tu spălat, nu tu băut apă potabilă, animale moarte lăsate în urmă de viitură… Ghici ce urmează! Nu tu mâncare, nu tu acoperiş deasupra capului, copiii îţi strigă în creier că le e foame… Ghici ce urmează! Infracţionalitatea o să fie în floare şi cine o să fie acolo să aibă grijă de ei? Jandarmii, poliţiştii, pompierii? Oamenii cărora li se scade 25% din salariu, nu? Mi  se face scârbă. Şi mi se face milă de români şi de România. Am auzit un jurnalist zicând azi că România nu e nici a lui Boc, nici a lui Băsescu, cum nu a fost nici a comuniştilor. E a noastră! Că până la urmă cine o să-i ajute pe sinistraţi? Guvernul? Până i-o ajuta guvernul, tot alţi oameni trimit ajutoare, şi tot ei între ei o să se ajute să-şi reconstruiască satele.

Dar azi e soare. Pe mine nu mă ameninţă nicio viitură şi toate problemele mele par nişte tâmpenii (cum ar fi că iar am visat examene). Mi se face ruşine că am asemenea probleme. Şi mă bucur că n-am niciun pârâiaş perfid prin apropiere. Un pârâiaş care e secat ani la rândul şi care dintr-odată se pune să măture case întregi! De Siret, de Dunăre nu mai vorbim… Sâmbătă mă duc la Brăila şi promit că fac poze.

Şi în timp ce eu fac poze cu Dunărea care n-a mai fost vreodată aşa mare, Băsescu & Boc şi şleahta de nesimţiţi o să dea sau o să ignore ce legi vor ei, findcă lumea e preocupată cu inundaţiile. Vigilenţa adoarme, iar la conferinţele de presă (apropo, l-aţi mai văzut pe Băsescu în ultimul timp??) tinzi să nu mai asculţi despre reforma guvernului. De fapt, să văd eu unde ascultă sinistraţii ştirile!

Ieri nu a plouat. Nici azi n-a plouat. Am stat cu fereastra deschisă toată ziua. Încă mai dorm şi cu maieu şi cu tricou, dar a început să-mi fie cald. Pământul a început să se usuce. Caisele se iau la întrecere să vadă care e mai portocalie. Caisele mele nu sunt pedeliste.

O bătrână zicea în lacrimi că nu a mai fost niciodată aşa rău şi că Dumnezeu a dat inundaţiile fiindcă suntem răi… Cine poate s-o contrazică?

Tot la ce pot să mă gândesc este Matca.

P.S. Casele distruse complet sunt acum 246. Şi e cod roşu şi pe Olt. Păi, ce, numai pe Moldova s-o ia dracu’ ?





Concertul Nr. 2 în do minor pentru pian şi orchestră, op. 18 de Sergei Rachmaninoff este unul dintre cele mai cunoscute şi populare concerte pentru pian. Numai Muse au o serie de cântece inspirate din el: Space Dementia, Butterflies and Hurricanes, Megalomania, Ruled by Secrecy. Ei bine, compoziţia aceasta magnifică îşi are rădăcinile în tenebrele depresiei, dar iese la lumină plină de hotărâre şi încredere în forţele proprii. E ce ascult eu înainte de examene deosebit de stresante când nu mai am niciun chef să învăţ sau ca să pot să-mi imaginez mai bine distrugerea vreunui shitty ex-boyfriend…

După debutul relativ încununat de succes al primului Concert pentru pian şi orchestră, Rachmaninoff compune Simfonia Nr. 1. Fiind oarecum înaintea timpului lui şi greu de înţeles plus un dirijor neinteresat (şi se pare beat) au făcut din premieră un fiasco. Eşecul îi cauzează compozitorului o gravă depresie din care nu poate ieşi o lungă perioadă de timp. După trei ani, însă, la recomandările familiei, Rachmaninoff începe şedinţe zilnice cu Dr. Nikolai Dahl, internist în neurologie şi muzician amator. Cu ajutorul hipnozei, a conversaţiilor incitante şi constructive despre muzică şi a încurajărilor neobosite ale doctorului, Rachmaninoff îşi revine la normal şi iese din blocajul scriitorului (se zice că un stimulent viguros a fost şi fiica deosebit de atrăgătoare a lui Dahl). Compune mai întâi a doua şi a treia parte, care sunt interpretate pentru prima oară la Moscova în decembrie 1900. Ca urmare a criticii favorabile finalizează şi prima parte, iar apoi concertul este cântat în întregime în octombrie 1901, cu însuşi compozitorul la pian. I-a fost dedicat lui Dahl…

Concertul nu se află în topul meu degeaba! Satisface atât nevoia de lirism (dar fără să fie extra plângăreţ), cât şi nevoia de măreţie, şi e simbioza perfectă între o atmosferă sumbră şi una încărcată de speranţă. Face parte din Romantismul târziu şi tema iniţială are un sunet specific rusesc. Un prieten de-al compozitorului, Medtner, spunea despre tema principală: “nu este doar tema vieţii lui dar transmite de asemenea impresia de a fi una dintre cele mai pregnante teme ruseşti, şi doar pentru că sufletul acestei teme este rusesc… de fiecare data, de la prima bătaie de clopot, simţi silueta Rusiei ridicându-se în întreaga ei măreţie.”

Mie mi se pare că acest concert este extrem de vizual. Dacă închizi ochii şi încerci să îl laşi să-ţi pătrundă în suflet, un film pare să se desfăşoare, plin de intensitate şi emoţie. Rachmaninoff însuşi spunea: ” Când scriu muzică încerc să o fac să spună simplu şi direct ce e în inima mea când compun. Fie că e dragoste, amărăciune, tristeţe sau religie, aceste sentimente devin o parte din muzica mea, iar ea devine fie frumoasă sau îndurerată, fie tristă sau religioasă.” Exact francheţea aceasta e cea care a păstrat intactă popularitatea concertului până în zilele noastre.

Cum spuneam mai înainte, concertul are trei părţi, şi durează vreo 35 de minute în total, dar jur că merită fiecare secundă! Mai jos se găsesc câte două filmuleţe pentru fiecare parte. Interpretarea este una valoroasă, cu Evgeny Kissin la pian, Sir Andrew Davis ca dirijor şi Orchestra Simfonică BBC, în Royal Albert Hall, Londra.

  • Partea I, în Moderato, începe cu nişte acorduri grave şi răsunătoare ce amintesc de clopote. Aici se află şi pasajul meu favorit (filmuleţul 2, între 1:00 şi 2:00) . De fiecare dată când îl asculţi, simţi că poţi să cucereşti lumea. Că nimic nu e prea greu şi că toate obstacolele nu fac decât să te întărească.  Şi acum că am aflat contextul în care a fost compus, totul capătă noi sensuri…
  • De asemenea, o caracteristică neobişnuită a acestei prime părţi este că mai degrabă pianul acompaniază orchestra, decât invers. Cu toate acestea, prezenţa lui este clară, prin linii melodice în constantă schimbare, dar completează orchestra, nu este în centrul atenţiei.
  • Partea a II-a, mai lentă şi mai lirică, în Andante, serveşte drept un intermezzo duios – o trecere între prima şi ultima parte.
  • Partea a III-a e cea mai rapidă, în Allegro Scherzando şi tema revine (deşi ţinând cont că a fost scrisă înainte de prima parte, efectul este unul subtil, astfel încât linia basului sună suficient de familiar pentru a fi recunoscută, dar e într-o stare incipientă şi nu poate fi considerată o reluare directă a temei).

Una peste alta, Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră de Sergei Rachmaninoff atinge balanţa desăvârşită între grandios şi sentimentalism. E surprizător şi nu îţi oferă momente în care să te plictiseşti. Te atinge fix la corazón şi acordurile de început te urmăresc mult timp după ce ai închis calculatorul…

Dacă vreţi mai multe detalii, sursele sunt asta , asta şi asta.

Ce Lady Gaga? Ce Telephone, ce Alejandro? Vreţi şocant? Na!

Şi măcar fata asta chiar are ceva de zis! Dovadă a acestui lucru este că New York Times  a scris un ditamai feature-ul despre ea. Dovadă a faptului că e un muzician care ştie ce face stau grămezile de premii (dintre care şi Grammy) pe care le-a obţinut.

Născută în Londra, M.I.A. (Mathangi “Maya” Arulpragasam) provine dintr-o familie din Sri Lanka. Când ea avea doar şase luni, se mută cu toţii înapoi în ţara natală, unde tatăl ei e activist politic şi rămân acolo până în 1986 când, după ce şcoala la care învăţa e distrusă într-un raid al guvernului, se întorc în Anglia. Ţinând cont că primii ani din viaţă au foast marcaţi de insecuritate, că nici măcar nu putea să-şi vadă tatăl pentru că acesta era nevoit să se ascundă, şi că a crescut într-o casă unde toţi erau împotriva regimului existent, eu zic că M.I.A. ştie câte ceva despre un mesaj politic. Lynn Hirschberg de la The New York Times nu e de aceeaşi părere. În articolul M.I.A.’s Agitprop Pop, o critică destul de tare. Ideile de bază pe care Hirschberg asta mi le-a transmis mie este că M.I.A. foloseşte o cauză politică în interes propriu şi că manipulează publicul doar ca să facă ea bani, că în timp ce susţine cauză unor oameni teribil de asupriţi ea duce un stil de viaţă foarte luxos şi tocmai şi-a cumpărat nu stiu ce vilă în nu ştiu ce cartier de fiţe din L.A., că nici măcar nu e chiar atât de sigură că artista ştie despre ce vorbeşte, şi că în loc să promoveze pacea, instigă la război.

Răspunsul a venit în mai puţin de o lună din partea lui David Pearson, în articolul M.I.A.’s Radical Politics Unacceptable to the New York Times. În afară de faptul că o apără fervent pe M.I.A. şi pe viziunea ei politică, are şi un pasaj care se referă strict la videoclipul de mai sus:

“Hirschberg also takes aim at M.I.A.’s recent video of her new song “Born Free”, directed by Romain Gavras. The video shows masked military men whose only insignia is an American flag on their uniforms barging into housing project apartments, beating residents, rounding up red-haired white youth, taking them into a desert, and shooting them. Hirschberg calls it “exploitative and hollow”, “designed to be banned on YouTube”, and “at best, politically naïve.” Given the recent passage of a law in Arizona legalizing racial profiling of Mexicans, Obama’s ordering of the National Guard to the US-Mexico border, and the recent US Border Patrol killing of a 15-year-old Mexican boy, one has to ask Hirschberg how the “Born Free” video is anything but a dramatic depiction of the present reality for immigrants in Western democracies?”

Părerea lui Hirschberg despre acelaşi videoclip fusese următoarea:

“Unlike, say, her performance at the Grammys, which was a perfect fusion of spectacle (a nine-months-pregnant woman rapping in a see-through dress) with content (Maya’s fervor was linked to the music), the video for “Born Free” feels exploitative and hollow. Seemingly designed to be banned on YouTube, which it was instantly, the video is set in Los Angeles where a vague but apparently American militia forcibly search out red-headed men and one particularly beautiful red-headed child. The gingers, as Maya called them, using British slang, are taken to the desert, where they are beaten and killed. The first to die is the child, who is shot in the head. While “Born Free” is heard in the background throughout, the song is lost in the carnage. As a meditation on prejudice and senseless persecution, the video is, at best, politically naïve.”

Acum, eu nu am reuşit să redau decât câteva idei din abundenţa în care se scaldă articolele astea. Dar, poate cineva să nege că oricât de superficiale ar fi metodele prin care M.I.A. îşi susţine ideile, totuşi ea chiar are nişte idei despre care să vorbească? Viaţă şi moarte, rezistenţă şi abuzuri, majoritate şi minoritate. Ziceţi-mi un singur pasaj în care Lady Gaga vorbeşte despre ele!

Şi acum, ca să schimbăm ţara, cultura, dar nu şi abuzurile, iată un videoclip mai vechi al aceluiaşi regizor francez, Romain Gavras, Justice – Stress (vă aduceţi aminte de Justice, nu? Sunt cei pe care s-a ofticat Kanye West printre primele dăţi că au luat un premiu în locul lui aici):

Evident, controversa a răsărit ca ciupercile după ploaie. Unii au zis că videoclipul e rasist şi că înurajează stereotipul care descrie tinerii ce imigrează în Franţa din Africa de nord. Alţii au zis că videoclipul tocmai, critică aceleaşi stereotipuri. Unul dintre membrii trupei a declarat: “We were expecting some fuss obviously, but definitely not on those topics… If people see racism in the video, it’s definitely because they might have a problem with racism; because they only see black people beating up white people, which is not what happens.”

Eu cred că ambele videoclipuri luptă împotriva nedreptăţilor de tot felul fix îndesându-ţi pe gât exagerări ale acestor nedreptăţi. De fapt nu. Nu sunt exagerări. Probabil nici măcar nu se ridică la nivelul realităţii. Dar când le-a plăcut oamenilor să vadă realitatea aşa cum e? Ei vor să fie totul roz şi drăguţ, ei vor să refuze că rasismul şi abuzurile există. În plus, problema e că mesajele astea pe care unii artişti încearcă să le transmită sunt destul de ambigue şi unii trag ce concluzii vor ei, de obicei negative. Adică, din primul videoclip, vai ce naşpa e M.I.A., cum poate să se lege de armata americană aşa, (când mie videoclipul mi se pare că nu are nicio legătură cu armata americană în particular, cât cu sistemul in general), iar din al doilea – vai ce naşpa sunt imigranţii în Franţa, hai să-i eliminăm.

Dar m-am lungit şi am scris mult mai mult decât voiam eu să scriu de fapt, şi oricum n-am zis nici pe departe cât ar trebui. Şi astfel, sper că am demonstrat că Lady Gaga e mic copil. Adevărat, îi place să arunce în aer/otrăvească/demasculinizeze bărbaţii într-ul hal fără de hal şi în general să mai inverseze un pic rolurile. Pentru asta şi pentru faptul că într-adevar are voce, talent şi a făcut faţă cu brio unui duet live cu Elton John (pardon, Sir Elton John), o admir. Dar mult zgomot pentru nimic. Videoclipurile or fi ele pline de înţeles, dar melodiile în sine sunt total neoriginale şi nespectaculoase, iar versurile nu au niciun mesaj. E la fel ca atunci când în clasa a 10-a aveam impresia că Good Charlotte sunt mari punkeri. Lady Gaga nu e faimoasă pentru muzica ei, ci pentru imagine. Dar vai ce adevăruri absolute debitează neuronii mei la ora asta!…

Şi ca să termin odată cu aberaţiile pe ziua de azi, iată încă un videoclip cât de cât şocant pentru o melodie care mie îmi place mult: The Yeah Yeah Yeahs – Y Control (mi-a luat câteva luni să-mi dau seama că de fapt titlul e o întrebare… retorică, ce-i drept). Fiecare să înţeleagă ce vrea din el. Măcar nu l-a interzis nimeni de pe YouTube….

Gata! Gata, gata, gata!! Gata cu examenele (deşi după modul în care am dat eu examenele prin Suedia sunt cu adevărat nesimţită că mă plâng)! Gata cu actele, drumurile şi cozile pentru Erasmus!! Greu de crezut că nu mai trebuie să dau pe la Drept cu scopul ăsta… Sunt în vacanţă şi nu-mi vine să cred! Abia aştept să mă uit la cele 6 sezoane din CSI Miami pe care le mai am de văzut, să mă bucur nestingherită de TRUE BLOOD(!!!!) şi să vină iulie când începe The Closer! Tare mi-e dor de personajul delicios al Kyrei Sedgwick, de accentul ei de Georgia şi de felul dulce-înţepător în care îi pune la punct pe toţi!

Gata şi cu o altă etapă din viaţa mea care ar fi trebuit (cică) să mă apropie cu încă un pas de starea de adult! Nici nu ştiu dacă îmi pare rău sau bine. Şi deşi probabil ar fi trebuit să mă maturizez destul de tare, pe toate planurile, sincer, tot ce simt că am învăţat ca lumea este cum să mă descurc prin aeroporturi… Pe de altă parte, mai am 34 de zile şi fac 21 de ani… Şi nu vreau! Vreau să rămân la 20 de ani! Dacă s-ar putea să dau înapoi un pic la 19 chiar nu m-aş supăra! Ah!… Unde e Eric Northman când ai nevoie de el?…

Între timp, ca să sărbătoresc venirea vacanţei şi ca să nu mor de plictiseală într-o cameră plină de bagaje cât timp o aşteptam pe soră-mea să mă salveze din Grozăveşti, m-am uitat la Daybreakers. Să nu vă uitaţi! E naşpa. Pur şi simplu au luat toate clişeele cu vampiri, le-au plasat în viitor(ul apropiat) şi au încercat să le dea o tentă ştiinţifică, dar n-au făcut decât să le scalde în sânge. Mie-mi place de Ethan Hawke, dar câteodată joacă în nişte filme de te doare capul!

Şi ca să nu cumva să uit că sunt în România, fix acum, în timp ce aberez pe blog, ghici ce s-a întâmplat în minunata comună în care trăiesc. A venit unul la un vecin de vizavi de mine şi l-a strigat la poartă. Hai să precizez că handicapatul care striga era poliţistul din sat şi că a strigat prin intermediul portavocei sau ce naiba e, ataşată la sirena de pe maşină şi că a făcut-o de mai multe ori. Adică l-a „somat” pe ăla să iasă la poartă fiindcă i-a fost lene să se dea jos din maşină! Adică a folosit chestia aia cu care le zici hoţilor să se oprească în interesul propriu (că vecinul meu n-are absolut nicio treabă cu poliţia). Să mai precizez că are geamuri fumurii? LA MAŞINA POLIŢIEI????? Is that even legal??? Nu ştiu… Mă întreb… Dacă i-ar face cineva o reclamaţie, ar fi luat în seamă în vreun fel? Hai că mi-a mai scăzut tensiunea… Pute, frate, România de nesimţire!

Ca să termin, totuşi, pe un ton pozitiv, hai să vă zic ce guru sunt eu în materie de fotbal! Ghicesc rezultate de meciuri în prostie!! La Campionatul mondial de pronosticuri lansat de Blog de Prost am un procentaj mai mare de 50% (mai exact 12 din 19). Voi vă daţi seama?? Şi NU AM TRIŞAT!! Nu am întrebat pe absolut nimeni! Doar m-am uitat la rezulatele din urmă ale echipelor pe site-ul campionatului (care, apropo, mi se pare impecabil). Ce pot să zic, flerul meu e în formă maximă! Nici nu mă mai suport de modestă ce sunt…

De final, trebuie neapărat să împărtăşesc melodia care mă tot obsedează de vreo trei săptămâni şi de care în sfârşit am început să mă cam plictisesc, fiindcă mi-am pus-o ca ringtone la mesaje…

Mie nu-mi place fotbalul. Nici nu mi-a plăcut vreodată. Meciul ţine prea mult, se desfăşoară pe un teren prea mare, acţiune mai deloc, se dau prea puţine goluri şi nu înţeleg offside-ul deşi mi s-a explicat de foarte multe ori. Îmi place la nebunie baschetul, spre exemplu. Sau înotul, sau patinajul artistic sau săriturile cu schiurile şi hocheiul (la hochei sunt doar în stadiul de plăcut, deocamdată; încă nu ştiu nicio regulă). Nu fotbalul.

DAR, cum tata se uită la televizor în camera mea în acelaşi timp în care eu sunt la calculator, evident ceva mesaje subliminale am prins din zbor… Plus că pe vremea când eram eu la liceu şi I actually had boys around at school (imagine that!), dragii mei colegi ţineau să-mi reamintească din când în când ce se mai întâmplă prin lumea microbistă.

Aşadar, când Blog de Prost a lansat Campionatul mondial de pronosticuri, n-am putut să mă abţin. Îmi stă în fire şi în natura naţiei să-mi dau cu părerea şi mi-a şi râcâit un pic spiritul de competitivitate care fusese pentru prea lungă vreme anesteziat de spiritul suedez.

Faza cea mai tare din toată tărăşenia asta este că am nimerit nişte rezultate de nu-mi vine să cred!! Şi nu am trişat deloc! Adică nu am întrebat pe nimeni, sunt strict opiniile mele. Pe de cealaltă parte, nu înţeleg absolut deloc ce naiba se întâmplă cu echipele favorite. Sau mă rog, tradiţional favorite. Adică, văd şi eu că Franţa nu e în cel mai bun moment al ei, dar de când are Mexicul o echipă aşa bună?? De unde a ieşit Mexicul, vreau să ştiu eu! Iar de nemţi…! Don’t get me started… Aveam şi eu nişte aşteptări!

Oricum, rezultatul meu preferat de până acum (pe care aproape l-am prezis) a fost egalul dintre Anglia şi SUA! Ce drăguuuţ! Din toate punctele de vedere. Nu credeţi? Se pare că aventurile lui Beckham prin Los Angeles au dat roade; măcar că i-a ambiţionat pe americani mai tare. Sau poate că a râs Jay Leno prea tare de ei la ultimul campionat…. Anyway, for once, there was a tie between the Old World and the New World.

Deocamdată atât! Aştept să se termine meciurile din grupe. Oricum probabil n-o să mai nimeresc nimic dup-aia!…

P.S. Un maaaaaare MULŢUMESC lui Alice, care mi-a salvat viaţa (iarăşi) şi m-a rezolvat cu netul! Ce m-as face eu fără ea??

P.S. 1  Am primit pingback-ul ăsta cu ceva vreme în urmă, dar mi-a luat ceva până am înţeles noţiunea de pingback, aşa cum îmi ia mult în general să înţeleg toate cele şapte sute de mii de noţiuni legate de un blog… Şi mai mult ca sigur încă nu am înţeles tot ce trebuie aşa cum trebuie… În plus, examenele iminente mă inspiră.

P.S. 2 M-am bronzat după o bretea de la maieu. 😀 Isn’t that cute?

P.S. 3 Scuze pentru abundeţa de engleză din postarea asta. Ştiu că mi-am propus s-o reduc cât mai mult pe-aici, dar e târziu, mai am vreo două carţi de citit până luni, şi nu mi-au venit alte expresii româneşti mai bune în cap.